La Viena, ca in fiecare primavara pomii inflorisera si lumea parea ca renaste.
Doar eu ma simteam blocata intr-un calup de gheata. Aveam senzatia ca cineva ma bagase acolo, iar eu initial am acceptat sa intru fara sa realizez ca nu mai am o cale de iesire.
Ma simteam paralizata in acel bloc de gheata si imi dadeam seama ca soarele inca nu este suficient de puternic sa ma ajute sa scap.
Dar cum sa scap? Ce varianta sa aleg? Pe cea clasica, insemnand operatie si chimioterapie sau nu? Medicina alopata? Medicina alternativa? Termenul de medicina holistica inca nu imi era cunoscut.
Dupa declaratia doctorului de la Viena am inteles clar, ca dupa operatie urmeaza chimioterapia si radioterapia. Erau lucruri necunoscute pentru mine. Stiam doar din filme sau din auzite ca sunt tratamente foarte grele si ca in urma lor nu ai siguranta ca te vindeci.
De fapt, toate povestile pe care le stiam aveau acelasi sfarsit. Trist si fara echivoc. Nu lasau loc de speranta.
Nu cunosteam pe nimeni cu un astfel de diagnostic. Doar femeia care ma ingrijise pe mine in copilarie si pe care cu drag o botezasem Mamaie. Imi aminteam ca a venit la mama sa ii arate ceva la piept iar mama a sfatuit-o sa se opereze. Mai stiam ca in final Mamaie murise de cancer la san. Era vorba insa de o persoana in varsta, avea peste 70 de ani cand s-a imbolnavit.
In anul 2010 intre generatiile de 25-45 de ani cancerul parea o maladie a unei alte lumi, triste si dure in care eu din greseala nimerisem si din care nu stiam cum sa ies .
Au urmat 2 saptamani de discutii cu prieteni medici, dar si de studiu a tot ce puteam gasi ca forma de informare mai buna la acea vreme.
Faceam de aproape 2 ani Reiki. Cu un maestru foarte bun si respectat si care ma ajutase sa imi dezvolt anumite calitati native adormite in perioada facultatii. Inainte de a ma duce la Viena el mi-a spus ca el crede ca nu am 1 nodul, ci 3.
Intr-adevar, erau 3 noduli mai mari si foarte multi mici.
Reactia maestrului fata de chimioterapie a fost dura si categorica:
- Bagi moarte in tine!
- Nu vreau sa fac acest lucru, dar ce alternative imi poti da?, i-am raspuns eu plina de speranta. Stii tu macar un om care s-a tratat cu o metoda alternativa si acum e sanatos?
Mi-a putut povesti doar de o persoana care cu ajutorul tratamentului energetic reusise sa pacaleasca atat tratamentele alopate, cat si boala timp de cativa ani.
- Si ce s-a intamplat cu el?, am intrebat eu foarte curioasa.
- La un moment dat se simtea foarte bine, incat nu a mai vrut sa lucrez cu el. In 3 saptamani a ajuns la pat si apoi s-a dus.
- Adica sa devin dependenta de tine...si daca tu hotarasti sa pleci in America, eu ce fac? Trebuie sa vin dupa tine?
Nu a putut sa imi dea alte exemple de oameni care inca mai traiau cu un astfel de diagnostic tratat alternativ. Este adevarat ca el nu se ocupa de astfel de vindecari.
Dar tot atat de adevarat era ca a refuzat sa ma mai sprijine energetic din momentul in care eu am decis sa fac chimioterapie.
Din acel moment m-am simtit parasita. Mergeam zilnic la el, imi faceam singura insa programul de meditatie si incarcare energetica. Pana am plecat din tara la operatie zilnic am fost la el. Invatasem multe in ultimul timp. Aceste cunostinte urmau sa ma ajute mult. Mult mai mult decat as fi putut eu sa cred vreodata.
Eram disperata. Credeam ca doar el ma poate ajuta si ca acum, cand aveam mai multa nevoie ma lasa singura.
Desi nu imi placea dependenta de altii, credeam ca viata mea viitoare depinde de energia lui. Ca sansa mea de a rezista tratamentelor si de a avea un final fericit depindea strict de sprijinul lui.
Nu era asa. Dar eu inca nu stiam.
Inca mai cautam alternative. Ajutor de la altii. Toate drumurile catre ele insa se inchideau in scurt timp. Gasisem un medic laudat in Italia pentru rezultatele senzationale pe care le avea cu un tratament facut pe baza de bicarbonat de sodiu. Am vizionat filme, conferinte si i-am gasit adresa de e-mail si numerele de telefon. Eram ferm hotarata sa ma duc la el daca este nevoie. Am sunat la telefon, i-am scris. Raspunsul a fost ca s-a mutat din localitate si nimeni nu spunea unde.
Timpul trecea si eu eram presata de medicii de la Viena, dar si de prietenii medici din tara sa nu mai aman si sa ma duc sa ma operez. Forma avuta parea a fi extrem de violenta, iar deciziile trebuiau luate cu viteza, nu era timp de "cercetat".
Pentru ca medicul de la Viena imi facuse o impresie foarte buna, pentru ca acestia aveau in fata experienta a multi ani si mii de pacienti in situatii similare mie si pentru ca aflasem costurile si le puteam suporta am hotarat sa plec la Viena sa fac operatia.
In momentul in care am decis ce o sa fac, toata frica s-a risipit, am devenit vesela si optimista. Decizia cea mai grea fusese luata.