• Oana Stroe

Prima cura de citostatice (6)




Din perioada post operatorie si intoarcerea in tara imi amintesc doua momente speciale.


Primul moment este cel in care, de la aeroport ne-am oprit direct la gradinita, sa luam fetita.



In momentul in care ne-a vazut, chipul ei s-a luminat si inveselit. S-a desprins din joaca cu copiii si a fugit sa imi sara in brate. O vedeam cum isi ia avant si fuge, ca de obicei, ca sa sara in bratele mele. In loc sa pot sa ma bucur, tin minte ca m-am ingrijorat si un pic stangace am incercat sa o fac sa isi mai tempereze din avant. Oare cat de curand o sa pot sa o iau din nou in brate? Dar pe cel mic o sa pot sa il ridic ? Ce vina avea copilul si cum puteam sa ii cer brusc sa nu ma mai imbratiseze cu foc si dor? Cum putea intelege ea ce inseamna o operatie?


Stia ca mama a plecat cu tata la Viena si ca acolo o sa faca si o operatie. Incetul cu incetul am inceput sa ii explic ca „ mama a avut la piept o bucata de piele „defecta” si ca sa nu se strice si restul pielii a trebuit sa fie scoasa”.


Al doilea moment ramas ca amintire extrem de vie a fost cel in care medicul mi-a spus sa incep tratamentul intr-o luni, iar intamplarea facea ca aceea zi sa fie ziua fiului nostru care urma sa implineasca 2 ani. Am rugat frumos sa aman tratamentul si sa il incep dupa acest eveniment.Vroiam ca de ziua copilului, chiar daca o serbam in weekend, sa ma simt bine si sa ma pot bucura de el. Am amanat pentru ziua urmatoare, o marti, fara sa am superstitii.


De ziua baiatului am sarbatorit impreuna cu prietenii si familia, incercand sa nu ne gandim la cele ce urmeaza. Norocul meu a fost intotdeauna ca traiesc puternic clipa prezenta. Este un dar cu care am venit pe Pamant si care m-a facut sa am posibilitatea de a ma bucura real si intens de fiecare clipa.


In ziua tratamentului am plecat dimineata devreme cu sotul la policlinica. Amandoi aveam emotii. Fiecare pe partea lui. De fapt, problema noastra era ca nu prea stiam la ce sa ne asteptam. Speram sa aflam la fata locului mai multe.


In policlinica am urcat cateva etaje pe o scara intunecoasa. Fata de restul policlinicii locul parea un pic uitat de lume. Zona era intunecoasa, cu becuri arse ce nu fusesera inlocuite.


Sala era la capatul culoarului. Am intrat intr-o camera mica, cu cateva fotolii medicinale, acoperite cu un scai bleu usor uzat. O asistenta foarte draguta si amabila ne-a intampinat. Urma sa aflu apoi de la sora mea ca era aceeasi care ii facuse si ei, cu o alta ocazie, cateva perfuzii.


Pe fotolii erau femei in varsta cu perfuzii la mana. Majoritatea aveau cate un insotitor care se ingrijea de ele si incerca sa le ofere tot confortul posibil in aceste clipe. Femeile erau tacute, pareau sfarsite si resemnate. Cate o fiica, prietena, sau sot, scoteau cate o vorba in soapta din cand in cand. Doar vorba blanda a asistentei se auzea.


Am inceput tratamentul dupa schema data de medicul de la Viena si acceptata de cel care sa devina medicul meu oncolog si omul cu care urma sa ma intalnesc cel putin lunar multi ani de atunci.


Sotul meu venit sa stea cu mine la aceasta prima perfuzie. Era glumet, iar eu ii tineam isonul. Aveam senzatia ca stric cumva starea aceea de liniste ca de veghe si ca nu ma potrivesc deloc cu restul lumii. Am fost invatata intotdeauna sa nu deranjez pe cei din jur si sa nu fac nota discordanta. Ca atunci cand nu te duci la masa cand esti venit de pe drum pana nu te speli si nu te schimbi in primul rand din respect pentru cei din jur. Chiar daca tu esti frant de oboseala si nu ai vrea decat sa manaci ceva, sa faci un dus si sa te bagi in pat, nu in haine curate.


Cumva ma simteam vinovata ca nu pot sa fac parte din acel tablou trist. Ma simteam in plus, sanatoasa si plina de viata. Glumele noastre erau facute in soapta, nu deranjau propriu-zis, dar fetele noastre nu cadrau cu locul respectiv.

Din cand in cand sotul mai iesea pe hol pentru a vorbi la telefon. In acele momente, ma intorceam cu totul la „piticii mei” care munceau din greu sa pastreze in buna stare venele prin care trecea substanta rosie cu „doza dubla” de otrava.


Policlinica nu este departe de casa, ca urmare am vrut ca dupa tratament sa ne plimbam un pic la umbra si apoi sa mergem acasa.


Au urmat o dupa-amiaza linistita, cu greata usoara si fara prea multa pofta de mancare. Am mancat ceva usor si apoi am inceput sa citesc. Greata imi facea literele sa se joace in fata ochilor. Am lasat cartea jos si am deschis televizorul.


Incet, incet, in dupa-amiaza urmatoare am simtit cum stomacul se revolta. Eu nu am varsat niciodata usor. Daca mancam ceva stricat si imi era extrem de rau tot trebuia sa imi bag degetul pe gat pentru a da afara ceva. In experienta mea pana la citostatice nu am varsat decat in copilarie de la raul de masina si inainte de cutremure. Devenise o gluma cu prietenii apropiati: „Iti e rau Oana? sa ma suni sa imi spui daca versi sa fugim in parc!”


In seara aceea am varsat desi nu urma nici un cutremur. Sau poate pot spune ca atat eu, cat si familia fuseseram deja loviti de valul seimisc generat de diagnostic. Acum doar ne bucuram de faptul ca la prima zdruncinatura am scapat.

Raul m-a tinut doua zile. Asta pentru ca in acel moment nu stiam ca pot merge a doua zi la perfuziile de hidratare. Asta e, cumva lucrul acesta a fost omis din toate informatiile primite si eu am stat inca 2 sedinte fara hidratare. Cand am ajuns sa vars de peste 10 ori in aceeasi zi, am sunat la doctor si am ajuns la hidratare. Pana atunci o faceam acasa, band eu apa multa, ceea ce este insuficient, mai ales cand vomezi.


Vineri, cand am inceput sa ma simt mai bine, i-am spus sotului ca imi doresc sa incercam sa mergem la munte sa ma incarc energetic.


Sambata dimineata am plecat la munte catre Cabana Poiana Izvoarelor. Drum usor, dar frumos. Portiunea abrupta de la Diham mi-a parut extrem de grea. Nu imi venea sa cred!

Era o nimica toata alta data. Zburdam pe ea din copilarie. Acum parea un munte adevarat. Incet, incet mi-am regasit respiratia si am mers in pas usor catre cabana.

De acolo am plecat fericita catre Plaiul Foii si apoi catre Cabana Malaiele. Pe drumul acela, undeva, era o poiana la care doream sa ajung.


Imi amintesc cum pe drum m-am intalnit cu un coleg de serviciu. Eram atat de departe de a intelege ceea ce se intampla cu mine si prin ce trec, incat nu am fost in stare sa ma bucur ca ne intalnim pe munte. Normal era sa sarbatoresc faptul ca am reusit sa urc pana acolo.


Felul de a gandi limitat al vremurilor in care traisem in care orice iesire din grup, din tipar era considerata o greseala sau o obraznicie, m-au facut sa ma rusinez, fie ca merg cam incet pe muntele pieptis, fie ca gafai.

Dar cel mai mult m-am simtit rusinata de faptul ca lumea stie ca am inceput tratamentul si eu sunt pe munte. Parca ma simteam vinovata ca nu imi este rau si ca nu zac acasa asa cum erau asteptarile. Nu povestisem nimanui cat de rau imi fusese si nu simteam nevoia sa vorbesc nici despre faptul ca eu, imi incarc bateriile urcand pe munte!


A fost unul din primele lucruri cu care a trebuit sa ma obisnuiesc.


Nu doar sa inteleg, dar sa si simt ca nu este nici o rusine sa poti sa faci lucrurile diferit fata de marea majoritate cautand caile potrivite tie.



4 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate