Cu peruca sau fara?




Stiam ca urmeaza sa imi cada parul.


Parul a fost intotodeauna un element marcant din personalitatea mea.

Lung spre jumatatea spatelui, ondulat si roscat era imposibil sa nu il remarci.



La ski, cu cagula si ochelari, se intampla sa fiu strigata pe partie. Cum de m-ai vazut, intrebam eu mirata. Asa mascata si mie imi era greu sa ma recunosc.

Raspunsul era acelasi: dupa par.


In astfel de conditii imi era imposibil sa imi inchipui ca schimbarea nu o sa fie remarcata de copii. Pentru a evita socul generat de noua mea coafura, am inceput sa caut o peruca cat de cat asemanatoare.


Sotul era de parere sa mai astept si sa nu caut peruca. El nu credea sub nici o forma ca o sa imi cada parul. Nu si mie. “Ce te face sa crezi ca si tu o sa reactionezi asa? Poate ca tie nu o sa iti cada parul”, imi amintesc cum riposta el enervat in bucatarie.


In dimineata ce a urmat celei de a doua sedinte de “substanta rosie”, puiul meu de perna era plin de smocuri de par.

Putin dupa prima sedinta, de ziua mea, incercasem dupa multi ani o tunsoare scurta, de maxim 3 cm. Si totusi, smocurile si suvitele de par imi zambeau stramb si hidos de pe perna. Imi cadea parul! Venise clipa.


Ce le spunem copiilor?

In acea perioada baietelul statea peste zi mai mult la mama, iar fetita era plecata

intr-o tabara cu gradinita, la munte.


Ideea mea cu peruca fusese data la o parte, asa ca ne-am vazut nevoiti sa improvizam cat mai rapid. Sotul a avut o idee pe care am imbratisat-o si eu fara prea multa ezitare. Sa ne radem in cap amandoi si sa ii spunem ca am facut un pariu pe care l-am pierdut si in urma pariului a trebuit sa ne radem in cap. Afara erau 35 de grade, peruca era oricum imposibil de purtat.


Initial nu am realizat exact ce o sa implice acest lucru. Sunt lucruri pe care creierul nu le poate imagina si nu le poate intelege. Dureri sau emotii atat de rare si de greu de traversat, incat nici cea mai buna povestire a unor astfel de trairi nu poate sa te faca sa intelegi greutatea sufocanta a emotiilor resimtite.


Linistita si relaxata, de mana cu sotul meu, cu o sapca pe cap am plecat catre frizeria unde el se tundea de ani de zile. Doamna care se ocupa de el ne astepta.

Era prima data cand mergeam acolo, stiam ca este in centrul orasului, dar nu imi inchipuiam ca este chiar in zona cea mai circulata si plina de trecatori, turisti si copii.


Imi amintesc si acum cum parul cret si inchis la culoare al sotului a inceput sa cada pe jos, lasand in urma o “ bila” lucioasa si cam tuguiata.

Treptat am inceput sa simt cum starea de panica urca din stomac catre piept si incepea sa ma apese din ce in ce mai puternic. Am inspirat adanc, incercand sa ma linistesc. Senzatia de presiune si dorinta de fuga a coborat din stomac catre genunchi si mai jos prin picioare catre talpi. Stiam ca nu mai am cum sa fug. Si nici putere nu mai aveam. M-am uitat la chipul sotului ce imi zambea, la cheliuta lui si pierduta

m-am asezat pe scaunul “fierbinte”.


Prin oglinda ce se desfasura in fata mea priveam speriata oamenii din jur. Erau doar barbati. Si culmea, toti cu par! Parca special ca sa imi faca mie mai grea misiunea, nici unul nu sufera de calvitie, fir-ar sa fie doar eu ma radeam pe cap! Cheliuta!

Ma uitam cum aparatul deseneaza alei prin parul meu inca des. Alee cu alee, parul ondulat cadea pe mantaua neagra si pe jos. Carlionti arami inchis straluceau vesel, incercand sa ma faca si pe mine sa zambesc. Fara folos. La final, capul meu perfect rotund stralucea mai alb si mai plapand decat cel al sotului meu. Cheliuta mea parea mai firava si sensibila. Sau doar asa o simteam eu.


Mi-am pus si eu sapca pe cap si impreuna am iesit din frizerie. In fata aveam o mare trecere de pietoni intr-o zona extrem de circulata. Cu sapca pe cap am pasit incet si cu grija pe trecerea de pietoni. Aveam senzatia ca toata lumea se uita la mine, ca de dupa sapca toata lumea vede ca eu sunt cheala.

Am avut o senzatie de goliciune si expunere totala acolo, in mijlocul Bucurestiului, pe trecerea de pietoni.

Fireste ca nu i-am spus niciodata sotului meu ce am simtit. De ce? Pentru ca el incercase sa faca tot ce a stiut el mai bine pentru mine.

Nici macar eu nu am stiut cum poate sa fie o astfel de experienta, dar el?

Gestul lui mie imi parea minunat. Situatia era oribila.


A doua zi a plecat sa o ia pe copila din tabara. Se pare ca momentul in care a coborat din masina si a fost vazut chel a produs soc pentru toata lumea.

Ilinca a primit povestea cu multe zambete si rasete. Parea mirata si un pic speriata, dar amuzata in acelasi timp. Tati a pregatit-o pe drum, repetandu-i mereu povesti cu mama care acum e “ cheliuta” ca si el.


Lucrurile pareau a fi decurs asa cum am sperat. Noua mea infatisare nu era legata de ceva rau. Dar nu a fost asa. Seara, la pat copila a inceput sa planga in hohote ascunzandu-si fata in bratele noastre.


“Imi vreau parintii mei inapoi! Voi nu sunteti parintii mei!”


Nici o masina de ras nu putea sapa asa o alee in inima mea. Dureroasa si adanca.

Noroc ca timpul a astupat santul, asa cum si noul par, dupa aproape 1 an, a reinceput sa creasca.


7 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate