• Oana Stroe

Soacre bune, soacre rele



M-am intrebat si eu daca proverbul „soacra, soacra, poama acra“ este un mit sau este realitate. Prea il zice lumea cu foc. Si destul de des.



Ascultand povestile de viata ale femeilor ce se afla acum spre apusul ei, am realizat “ca soacra acra” a fost dintotdeauna o realitate urata si obositoare.

Nu as vrea sa fiu critica si nici carcotasa, dar am senzatia ca este un proverb potrivit in mod special romanilor. Poate ca aceasta trasatura de caracter este generata de amprenta folclorului ce a fost impregnata inca din copilarie prin povestile cu soacre rele, urate si interesate doar de avutii.


Cu siguranta ca realitatea din ziua de azi este putin diferita. Oamenii un inceput sa fie mai deschisi, mai buni. Si mai ales mai aproape de familie atunci cand le este greu. Asa imi place sa cred. Iar felul de a fi al soacrei mele mi-a confirmat acest lucru.


Cum o sa reusesc sa protejez copiii de o realitate atat de dura ?


Cand stii ca urmeaza sa faci un tratament cu citostatice, cel mai important lucru ca mama este ca “puii” sa fie cat mai mult ocrotiti emotional. Te doare sufletul cand realizezi ca pentru o perioada de timp, oricat de mult ai incerca, nu vei mai putea fi “mami pe care o stiu ei”. Intelesesem lucrurile acestea bine, insa nu stiam inca exact cu ce o sa ma confrunt. Si nici nu imi doream sa stiu. Era suficient cat aflasem, tot ce era in plus nu putea dacat sa ma demoralizeze.


Cum poti sa feresti copilul de clipele in care iti este rau? Cum ai putea afecta copilul cat mai putin? Acestea sunt intrebarile care pe mine m-au framantat mult.


“Ideal ar fi sa nu stie ce se intampla”, am gandit eu impreuna cu sotul meu. Asta presupunea ca la fiecare “tura de tratament”, pentru cateva zile, sa nu fiu in preajma copiilor, pentru a nu vedea ca imi este rau. Parea usor de realizat. Fie eu, fie copiii ar fi plecat la mama mea, ce statea un etaj mai jos de noi. Dar aceasta varianta s-a dovedit a nu fi prea eficace, deoarece dorinta lor de a ne intalni era parca mai mare si pentru ei usor realizabila. Toata ziua se fataiau intre cele doua apartamente.


Daca dupa prima cura de citostatice lucrurile au mers bine si relativ usor, dupa cea de a doua cura starile de rau s-au accentuat. In prima zi ma simteam mai bine, dar in urmatoarele doua sau chiar 3 zile imi dadeam duhul vomand. Apoi urmau zile deslabiciune, de afte chinuitoare si nopti nedormite.

Varianta cea mai usoara pentru copii a venit ca solutie din partea mamei sotului meu. Cum copiii tocmai intrau in vacanta de vara a hotarat sa plece cu ei la tara. Solutie salvatoare atat pentru noi, cat si pentru copii.


De ce am intitulat asa povestea? Pentru ca nu imi plac etichetarile. De orice fel, bun sau rau.

Pentru ca sa ne poata ajuta, soacra mea a renuntat la o vacanta de trei saptamani prin Europa. Delicat, fara sa se infiltreze puternic si deranjant in viata noastra, a stiut cum sa fie de ajutor.


Gandindu-ma la lucrurile care m-au ajutat mult in aceasta experienta de viata, am vrut sa va impartasesc acest episod. Pentru ca multi aveti cu siguranta bunici la tara. Iar ei pot fi protectia salvatoare atat pentru copii, cat si pentru voi.

In principiu repetam tratamentul la un interval 21 de zile. Daca in acesta perioada ma simteam foarte rau, in ultima saptamana, cumva de miercuri sau joi, aveam putere sa merg la tara. Daca nu avea cine sa ma duca pana acolo, mergeam si cu microbuzul. Oricum, doar sa ajung la copii. La copii si la natura.


Acolo, printre dealuri si livezi simteam cum prind putere si cum ma bucur mult de viata. Dormeam noptile. Veneam acasa cu sufletul si inima incarcate de frumos si de iubire. Iubirea copiilor pentru mama lor. Aceasta exista chiar atunci cand devii slabit, obosit si cu ochii incercanati. Ciuntit pentru altii, dar frumos pentru ei. Aceasta este cu adevarat iubirea neconditionata.

2 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate