Hristos a inviat!
In ultimii multi ani, am constatat in jurul meu ca in perioada premergatoare Sarbatorilor Pascale atmosfera este mai incarcata, cu tensiuni sau cu grele incercari.
Pentru mine, anul acesta a fost mai mult decat atat. A fost un rastimp in care norii negrii s-au adunat si fulgerul a lovit neiertator. Intr-un interval de timp mai scurt de o saptamana au trecut in nefiinta atat tatal meu, cat si fratele mamei mele, unchi de care eram extrem de legata sufleteste.
In 2015 am mai trecut printr-o astfel de experienta, mai dureroasa. Nu am vorbit niciodata despre ea. Si nici acum nu doresc sa fac aceast lucru. Ma mir doar de faptul ca aceste evenimente s-au succedat intr-un ritm foarte rapid. Raspunsul meu la remarca tuturor "una dupa alta!" a venit din mine: daca erau la distanta mai mare nu cred ca imi era mai bine sau mai usor.
Daca tot a venit vremea sa trec si prin aceasta experienta grea, poate ca e mai bine sa fie asa. Daca as avea timp sa ma cuibaresc in durere, nu as rezista. Asa, evenimentele fiind intr-o succesiune ametitoare nu am avut de ales decat sa ma intaresc ca sa pot trece peste ele. Un soc urmat de alt soc, o forta compusa cu alta forta nu pot duce decat la o forta de nestramutat.
Nu suntem invatati sa percepem moartea ca un proces firesc, ce se poate intampla oricui si oricand. Avem senzatia ca noi suntem invincibili si ca moartea este foarte departe de noi pana in clipa in care ajungem sa intram in contact mai direct cu ea.
Acest lucru se intampla fie cand cineva drag pleca dintre noi, fie cand in urma unui accident sau boala realizam ca evenimentul este posibil oricand si pentru noi.
Desi imi este foarte greu, m-am hotarat sa va impartasesc doua dintre cele mai dificile momente cu care eu m-am luptat si cu care banuiesc ca va luptati multi.
Primul a fost frica de moarte.
Operatia la coloana a fost o incercare extrem de dificila pentru mine. Vertebra era peste 80% fracturata si durerile erau insuportabile. Nu am beneficiat de o medicatie speciala pentru aceste dureri. M-am tratat cu Tramadol, Arcoxia si meditatie. Descoperisem instinctiv niste metode de meditatie prin care imi puteam stapani din durere. Am sa povestesc alta data despre acest lucru.
In Franta medicii erau uimiti ca nu folosesc calmante pentru gradul de fractura avuta. Imediat m-au trecut pe morfina. Au inceput starile de rau si varsaturile crunte. Iar durerile erau in continuare infioratoare.
Dupa operatie a urmat o luna si jumatate in care varsam orice bagam in gura. In decurs de cateva saptamani am inceput sa misc usor picioarele in pat, apoi sa ma ridic cu ajutor instruit. Cand abia incepusem sa merg prin casa am aflat ca metastaza s-a imprastiat cu viteza la nivelul intregii coloane. Acest lucru m-a speriat si demotivat.
Imi era extrem de dor de copii. A trecut intai ziua baietelului si eu nu eram langa el, ziua mea si apoi a fetitei. Ne cantam pe Skype "La multi ani" si cand inchideam eu plangeam in hohote. Sau pe furis.
Pe tot acest fond de chin si oboseala fizica si psihica am inceput sa ma tem de viitor. Nu puteam sa imi imaginez un viitor. Nu puteam sa imi inchipui decat durere. Dor de copii, dor de sotul meu, de relatia noastra, dor de plimbare, dor sa pot indoi genunchiul in pat.
Acea pozitie cand piciorul sta culcat pe lateral si talpa de la un picior se lipeste de celalalt picior formad cifra 4. Banala pentru toata lumea. Pentru mine o binefacere. Si cine stie pentru cata lume. De atunci in fiecare seara ma bucur ca pot sa stau asa.
Imi era dor de orice lucru banal pentru oricine si devenit peste noapte un efort fantastic pentru mine. Si atunci a aparut frica de moarte. Incercam sa fac exercitii de NLP pe linia vietii si alte metode cunoscute si invatate. Nimic nu functiona. O frica imensa si neagra ma urmarea.
Nu mai stiam cum sa lupt si m-am lasat coplesita de aceasta frica. Am acceptat ca tremur de frica in fata mortii si ca vreau sa fug. Am stat asa in starea aceasta cateva saptamani. Pana am consumat aceasta stare. Unii spun "am integrat". Eu consider ca in acel moment a devenit una cu mine si apoi s-a dizolvat. Caci eu nu sunt frica. Eu sunt speranta si dorinta de viata. Iubire si joc.
Atunci am inceput sa nu mai fug. Imi era frica, dar nu mai simteam ca vreau sa fug vazand cu ochii. Am inceput sa ma intreb de ce imi este atat de frica. Citisem atatea despre viata de apoi, incat nu aceasta era frica mea.
Imi era frica pentru felul in care îi v-a impacta pe cei din jur disparitia mea. Si teama cea mai mare era legata de evolutia copiiilor.
Mi-a mai trebuit ceva timp sa inteleg ca nu poti modifica traseul vietii copilului tau decat daca el vrea acest lucru. Si atunci am incercat sa incep sa descifrez sufletul copiilor mei pentru a le putea oferi ceea ce au ei nevoie acum, de la mine, pentru viata. Au nevoie de o mama vesela, prezenta si iubitoare.
Copiii percep fantastic temerile si sentimentele noastre. De aceea, daca iti este frica de ceva, acea frica se va transmite mai departe catre ei chiar daca nu o verbalizezi. Un copil cu o astfel de frica in umbra sa cu greu mai poate fi fericit. Si nici nu vad cum viata lui poate sa aiba un traseu armonios. Si atunci degeaba il pui sa invete, degeaba esti cu ochii pe el si il veghezi, fericirea si armonia lui in viata nu poate sa fie totala fara armonia din suflet.
Am inceput sa ma observ cat mai atent si sa vad ce le transmit. Si astfel m-am trezit, fara sa imi dau seama cand, cu o lipsa totala de frica fata de moarte. Poate pentru ca felul acesta de a gandi ma tine permanent in prezent. Sau poate pentru ca asa sunt in conexiune permanenta cu copiii, suflete minunate si curate. Sau poate pentru ca sunt fericita ca fericirea lor vine si de la mine.
Pentru toate acestea si pentru multe altele nescrise, viata e frumoasa traita in prezent, cat mai aproape de cei dragi si fara nici un fel de teama. Teama inseamna lipsa de conectare cu sine si cu cele ce se intampla in prezent, inseamna lipsa de incredere si duce la dizarmonie.
Dupa ce am depasit acest moment, am descoperit ca sunt extrem de vulnerabila atunci cand cineva cunoscut, bolnav de cancer, trece in nefiinta.
Despre aceasta stare voi vorbi, insa, alta data.