Dupa aflarea dignosticului au urmat cateva zile de cautari febrile.
La prieteni, pe site-uri, peste tot.
Cautam medici, solutii, informatii, pasi de urmat, experiente.
Pentru ca am realizat ca medicii de la spitalul unde era medicul meu ginecolog nu erau prea incantati sa imi faca biopsia si pentru ca eram complet straina de lumea oncologica si de bolnavii ei, in momentul in care mi s-a propus ca in 3 zile sa ajung la Viena la cabinetul particular al unui medic foarte bun pentru a face biopsia, am acceptat.
Intre timp cautam in tara un medic care sa imi spuna ce se intampla exact cu mine si ce tratament trebuie sa urmez.
Am ajuns la Viena. Medicul, o persoana extrem de impozanta, mi-a palpat sanii si a declarat ca sub mamelonul sanului stang sunt foarte multi nodului. Mi-a facut biopsia.
Apoi a avut rabdare sa ne raspunda la toate intrebarile pe care le aveam, atat eu cat, si sotul meu.
Am plecat din cabinet nauciti de cele aflate, dar cu o imagine mult mai clara a ceea ce era foarte posibil sa urmeze.
Hotelul in care stateam avea camere cu specific diferit, in functie de tara pe care o reprezenta. Noi stateam intr-o camera cu specific mexican. Pe pereti erau atarnate obiecte viu colorate: un sombrero, un poncho, dar si un jug.
M-am asezat pe marginea patului si cu ochii la acel jug am inceput sa plang de "sarea camasa de pe mine". Imaginea jugului de pe perete era ca o reflexie a ceea ce gandeam. Eram inhamata, fara scapare, la un drum necunoscut, extrem de dificil.
Imaginea animalelor din pictura “Car cu boi" de Nicolae Grigorescu se suprapunea peste imaginatia mea. Ma vedeam in viitor ca un animal chinuit de greutatea a ceea ce trebuie sa duca in spate si sleit de arsita verii redata in tablou. Cu ochii agatati de imaginea jugului, intr-un final am adormit in bratele sotului meu.
In tara am mers la doi medici. Primul medic mi-a spus fara sa priveasca nici o analiza in afara ecografiei sa incep de saptamana urmatoare chimioterapia.
Cel de-al doilea medic, considerat un mare "guru", dupa 4 ore de stat in picioare la o coada imensa, intr-o clinica privata, a aruncat o privire pe cliseele pe care le aveam si m-a intrebat daca sunt singura. Eram singura pentru ca in ultimele zile fusesem cu sotul la Tomografie si RMN (facute la indemnul celor din Viena) si am considerat ca pentru o consultatie nu e nevoie sa mai lipseasca si el de la birou.
I-am spus doctorului ca tocmai am primit un telefon de la Viena cu rezultatele de la biopsie, dar inca nu le am pe hartie. Calm, acesta m-a anuntat ca nu se mai poate face nimic, ca nu mai este cazul sa fiu operata si ca rezultatul de la biopsie nu are nici o relevanta.
"De luni incepeti citostaticele, asta ca sa va fie mai usor...".
Am iesit din cabinet si intr-o stare de transa am ajuns in masina, unde am izbucnit in plans.
Lumea pentru mine se sfarsea! Nimic nu mai avea sens. Toate reperele si valorile fusesera rasturnate. Pamantul fugea de sub picioare si mintea imi era blocata.
Nu intelegeam ce se intampla. Ma simteam foarte bine, eram plina de energie, faceam sport, in weekenduri mergeam frecvent pe munte, aveam rezultate foarte bune la serviciu, nimic nu parea sa prevesteasca zborul frant.