top of page
  • Poza scriitoruluiOana Stroe

Povestea mea (1)



M-am nascut in vara anului 1968 datorita vointei de nestramutat a mamei mele care "a simti ca ceva nu e in regula cu sarcina" si a insistat sa i se faca cezariana.


Nu existau ecografe si nimic nu dadea semne cum ca sarcina ar avea probleme.



Placenta Preavia-centrala. Aceasta a fost "formula magica" pe care am auzit-o toata copilaria cand intram in contact cu medicii.

Dosarul meu a fost trecut la sertarul "copii cu probleme" pana la varsta de 6 ani.


Am avut noroc sa ma nasc si sa traiesc datorita instinctului mamei mele.

Cand medicul m-a scos afara, eram vanata si axisfiata de cheaguri de sange.

Mamii i s-a spus ca am sanse de 1 la 1.000.000 sa traiesc si nu i-am fost aratata.

Ei erau concentrati pe salvarea mamii, copilul tracand pe locul doi considerand ca sansele lui de supravietuire erau minime.


Pana la 2 luni am fost hranita cu pipeta. Mama statea zi si noapte langa mine si imi strecura pe la coltul gurii cate o picatura de lapte. M-am agatat de viata, am luptat.


La 3 ani am facut o bronsita puternica care in urma tratamentului cu streptomicina a degenerat in bronsita asmatiforma si apoi in astm bronsic.

Am fost un copil bolnavicios, pe fondul astmului bronsic toate bolile copilariei se finalizau cu crize de tuse chinuitoare si insuficienta respiratorie.


Mama mea, care era o persoana extrem de moderna pentru perioada ei (vorbim de inceputul anilor 1970) s-a documentat cumva din strainatate ( lucru aproape imposibil la vremea aceea) si a hotarat ca cel mai bun medicament pentru copilul ei este natura.


A incercat marea, dar fara prea mult succes. Apoi muntele. Crizele de astm se potoleau ca prin minune in varful muntelui, febra scadea. Ca urmare am ajuns sa petrec cat se poate de mult timp in varful muntelui.


Intr-o primavara, pe cand aveam varsta de 6 ani, parintii si cu sora mea mea au trebuit sa se intoarca in Bucuresti caci vacanta luase sfarsit. Mama, disperata de crizele de astm pe care le faceam pana la epuizare si vazand cat de bine imi face muntele, a hotarat sa mai raman la munte o saptamana.


Pentru ca mergeam des la acea cabana, parintii mei se cunosteau bine cu cabanierii care erau oameni buni si gospodari. Asa am ramas pentru prima data singura la munte, in grija cabanierului si a sotiei, ca sa pot sta cat mai mult in aer curat de munte.


Faceam trasee scurte impreuna cu cainii cabanei si incercam sa imi tai lemne sa fac focul singura in camera. Asa m-am indragostit si mai tare de munte. Acolo eram puternica si parca mai mare. Acasa, in oras eram slabita, vulnerabila si deveneam dependenta de altii.


Mama, o mare pasionata de munte, era profesoara la Universitate si avea vacanta de vara prelungita. Toata vara eram plecati. Faceam turnee prin toata tara, faceam trasee pe munte, mergeam din cabana in cabana.


De la 3 ani am avut rucsacul meu (cu olita, perna si ciorapi!), rucsac ce cu timpul a crescut in marime si greutate, fara menajamente, ci chiar cu mandrie.


Din cele aproape trei luni de vacanta majoritatea timpului il petreceam pe munte, cu o pauza de mare unde mergeam cu cortul cate 2 saptamani. In grupul cu care faceam aceste vacante copiii erau mai mari, apropiati de varsta sorei mele. Astfel am sarit cateva etape ale copilarie, pentru ca, bineinteles faceam eforturi sa ma accepte si integreze. Diferenta de 10 ani de la varsta aceea era enorma.


Pentru a imi intari imunitatea, am fost dusa sa fac sporturi in aer liber: patinaj artistic de care am fost foarte pasionata si am ajuns sa fac timp de 4 ani de zile performanta (asa cum se putea face la noi la aceea perioada), inot si schi.


A doua mare pasiune a fost schiul. Cum pasiunea muntelui imi fusese inoculata de mica, incetul cu incetul schiul acesta a devenit marea pasiune a vietii mele. Desi nu am avut niciodata monitor, am ajuns sa schiez atat de bine incat sa pot obtine locuri de final de podiumului si mentiuni la concursuri unde participau scolile noastre de schi. Acest lucru s-a intamplat nu doar in copilarie ci pana tarziu, cand am nascut-o pe fetita. Avand in vedera ca lucram cate 8-10 ore la birou si aveam timp de sport mai mult in weekenduri, rezultatele erau chiar performante.


In Romania schiul nu era un sport practicat de multa lume. De aceea, nu gaseam prieteni cu care sa merg. Suferinta de a nu avea cu cine sa merg la schi m-a facut sa imi fac curaj sa merg si singura.


Plecam dimineata catre munte si ma intorceam seara. De multe ori pana la tren deja intalneam figuri cunoscute de pe partie. Ne ghidam dupa schiuri. Era ca o acceptare tacita in acesta comunitate, in care chiar daca nu ne cunosteam prea bine ne protejam si ajutam la nevoie unul pe celalalt.


Aceasta a fost viata mea. Sport, natura. Mancare sanatoasa. Nu am fumat niciodata. Nici macar un fum. Nu am baut sucuri acidulate.


Pe vremea comunismului cand Coca Cola si Pepsi erau foarte greu de gasit, am fost in muntii Fagaras cu cineva care avea doze de Pepsi. Seara la foc ne-a aratat cum se face o bucata de carne dupa ce sta in Cola 2 ore. Mi-a fost de ajuns sa hotararasc ca nu o sa mai bag acidul acela in mine.


Un var al mamei era medic chirurg. Genul de medic care “locuia in spital”. Avea intotdeauna cana de Ness cu el. Intr-o zi am vazut ca inlocuise ness-ul cu cafea.

Mi-a povestit cum arata acesta pietrificat pe peretii stomacului. In timpul primei sesiuni de examene din facultate am inceput si eu sa beau un ness dimineata.

Am renuntat. L-am inlocuit cu cafea.


Carnea nu a fost niciodata prietena mea. De mica o refuzam. Meniurile mamii erau oricum pe baza de sufleuri si budinci, supe clare sau creme de legume. Nu ii placea “mancarea gatita” traditional si nu ne-a invatat cu ea. Duminica era ziua in care mancam carne (asta pentru ca nici nu se procura usor la acea vreme).


La maturitate am eliminat cu usurinta carnea. Fara un efort major. Din mila fata de animalele sacrificate dar si pentru ca incepusem sa fiu atenta la ceea ce mananc.


Am nascut doi copii. I-am alaptat pe amandoi mai mult de 6 luni.


Lucram mult si in stres. Dar cine nu o face? Imi placea ceea ce fac si oamenii erau minunati. Nu aveam motive sa ma vait. Si spre deosebire de altii eu mergeam extrem de des in weekend la munte sa imi “incarc bateriile”.


In aceste conditii diagnosticul primit a fost total de neinteles. Devastator.


0 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate
bottom of page