Dimineata mohorata.
Ceata in creier si durere in sinusuri.
Nu, nu vreau aceeasi senzatie de energie scursa din vene, aceeasi durere ametitoare de cap si ceata in privire.
Anul 2018 a inceput de 2 saptamani. Printre altele, mi-am propus ca in acest an sa fac sport. In zilele in care ma simteam mai bine. Am facut de 2 ori si apoi, ca un facut, ca si cum cineva ma saboteaza (sau imi incearca vointa), au inceput starile de rau. Puternice. Atat de puternice incat si plimbarea zilnica sa devina un efort maxim. Sau un motiv de acceptare a faptului ca nu e suficient doar sa vrei, ci si sa poti.
Cred in forta lui vreau si al lui poti. “Vreau“ vine musai din tine. “Poti” poate veni si din exterior. La fel ca la Maraton. Galeria striga pe margine “hai ca poti, hai ca poti”. Si tu simti cum cresti in forta si cum, nu se stie prin ce minune, recapeti puteri ascunse.
Cobor din pat – trebuie (desi tare m-as mai fi bucurat de rasfatul asternutului moale).
Mic dejun, cafea. Sinusurile ma ard si ma ustura. Inghesuiala in zona frontala, caci intre durere si usturime, strecor un gand firav. Este acel “trebuie” ce se intalneste cu micul firicel de gand numit “pot” si apoi cu ceva mai marele “vreau”. Vreau este cel mai puternic. Vreau este prietenul meu de suflet. El se ocupa de partea frumoasa a incercarilor. Fara acesti “prieteni” puternici nu asi fi ajuns aici.
Ametita ma duc sa fac dus si imi pun treningul. Am multe de facut azi si daca ma sfarsesc de la primele ore ale zilei cum ma mai descurc?- imi spune un gand cu cornite. Acela care iti da dreptul sa renunti. Si in acelasi timp sa te simti impacat cu tine, caci ai facut ce trebuia. Ignor gandul, imi pun treningul si cobor la sala. Sotul meu urmeaza sa vina sa ma ajute la niste exercitii extrem de dificile pentru situatia coloanei mele. Hotarasc totusi sa nu le fac azi, caci vreau sa explic medicului exact ce "ikebane" fac, sa stiu ca nu fortez prea mult.
Azi o sa fac doar gimnastica pentru brate, picioare si 20 min de "bicicleta cu picioarele intinse". In cei 3 ani jumatate de la operatie nu am mai facut decat saptamana trecuta 10 min. de bicileta. Incerc sa dublez timpul si cu bucurie, ignor durerile si spun " Pooot". Cobor de pe bicicleta cu privirea in ceata. Ma duc sus?
Si ceva din mine ma urca pe banda de mers (eu nu am voie sa alerg). Incep rapid cu 5km/h si cu un pic de panta. Pornesc cu ideea de a face 10 min. Pe muzica rock. Amintirile dansurilor pline de energie ma fac sa cresc ritmul. Ajung la 6km/h, Speedy Gonzales intra in scena si uite asa ajung la un timp de 20 de minunte. Ma incurajez, chiui, ma bucur. Ma simt sanatoasa, puternica si capabila sa alerg pe munti. Pe traseu imi strig “ hai ca poti, hai ca poti!” si depasesc momentele in care am senzatia ca nu mai pot. La 12 min, la 15 min. si in final la fiecare 10 secunde.
Hai ca poti, hai ca poti.
Sotul meu face niste bicicleta si ma ignora. Regret. Imi prindea bine niste galerie. Asa cum si noi ii facem lui. Unul dintre motivele pentru care recunoaste ca s-a apucat de sport este momentul in care lumea te incurajeaza si asa ajungi sa te autodepasesti. Poate lui nu ii pare mare lucru ceea ce am facut.
Cu siguranta concursul meu nu e de anvergura altor concursuri. Dar fiecare are in viata concursul lui in care trebuie sa se autodepaseasca. Si atunci cand o face ii prinde bine o incurajare.
Stiu teoriile controversate impotriva lui “trebuie”. Am incercat si eu sa ader la acesta teorie. Pana am dat de greu . De practica. Si atunci m-am intors la trebuie. Fara aceste cuvinte magice ”trebuie, pot si vreau” probabil ca nici nu asi fi trait. Si cu siguranta nu asi fi facut multe in viata.
Cred ca atunci cand ceea ce dorim sa facem indeplineste macar doua din aceste conditii, atunci il treci ca prioritate pe lista. Si el devine realitate. Incet, dar sigur.
Si mai cred ca nu poti avea zeci de dorinte/vise importante asa cum este imposibil sa ai zeci de prioritati.
Pe rand.
Temeinic facute, pana ajung obicei.
Si apoi, treci la altceva.